Viata nu e dreapta, dar e frumoasa, uneori!
De multe ori, dupa un esec, in timp ce plangem cu capul in pumni, mangaiati sau nu de cate un om, ajuns in ipostaza de prieten ad-hoc, acuzam viata de incorectitudine. Ne punem singuri in ipostaza de victime ale unui fenomen lipsit de control uman, care se manifesta aleator si, prin urmare, ne loveste fara sa ne putem feri si fara sa-l putem prevedea. Victime nevinovate, ne abandonam plansului si suferintei. ...Ne compatimim si, atunci cand nu putem transfera vina unei alte fiinte umane, asupra careia sa revarsam toata frustrarea si durerea acumulate, ne indreptam cu pasi mici, dar siguri, spre resemnare...Sunt oameni care se simt bine in postura de victime ale vietii. Dupa fiecare esec parcurg, cu usurinta celui care incearca disperat sa scape de durere, drumul de la revolta (de multe ori sterila si haotica) la autocompatimire. Acesti oameni isi pierd treptat abilitatea de a analiza fiecare amanunt al circumstantelor tragediei si incep sa trateze fiecare nereusita ca pe un nou semn al ghinionului supranatural care-i urmareste. Se declanseaza mecanismul de autoaparare si, incet, lacrimile incep sa curga pentru nefericirea de a fi alesul unei sorti nedrepte. Viata e nedreapta. Si, linistiti ca nu trebuie sa facem nimic pentru a repara ceva, pentru ca, nu-i asa?, nu te poti lupta cu viata, asteptam sa fim consolati de ceilalti, pentru a savura gustul dulce-amar al posturii de victima nevinovata, careia nu i se poate reprosa nimic. ..
Ati observat ca oamenii, atunci cand gresesc, sunt mult mai preocupati de imaginea lor in fata celorlalti (de a face astfel incat sa nu fie considerati vinovati), decat de efectele neatentiei lor si de ceea ce ar putea invata din ea? Pentru ca, daca viata e vinovata, e inutil sa incerci sa intelegi ceva. Nu vei fi niciodata capabil sa prevezi si sa eviti loviturile sortii.
Alti oameni, in schimb, nu se multumesc cu atat. Le e greu sa dea vina pe viata pentru simplul motiv ca n-o pot trage la raspundere. Nu-i pot da doua palme si nici n-o pot pedepsi, inchizand-o in camara, fara mancare. Nu se pot razboi cu viata. Lor le trebuie un dusman concret, cu forme clare si usor identificabile. Pe care sa-l judece cu asprime si pe care sa-l condamne la preluarea suferintei. Si acesti oameni se impart in doua categorii: cei pentru care vinovatul este intotdeauna celalalt (sau intotdeauna el insusi) si cei, ramasi atat de putini, pentru care identificarea vinovatului este o munca atenta de invatare si de purificare in acelasi timp. Cei pentru care conteaza mai mult ce pot invata din greseala si mai putin persoana sau lucrul pe care se poate da vina. Acestia din urma sunt cei mai nemultumiti de faptul ca, uneori, nu reusesc sa identifice cu precizie vinovatul si refuza, aproape intotdeauna, sa dea vina pe viata. Pentru ei viata e frumoasa sau urata, in functie de efortul pe care il depui la construirea ei...
Unii spun ca cel mai usor e sa dai vina pe altii. Sigur ca, cei ce nutresc astfel de ganduri dipretuitoare la adresa mai slabilor lor semeni sunt predispusi ei insisi la aceasta „boala“ a aruncatului responsabilitatii. Cine se bate permanent cu viata stie ca nu e de loc usor sa dai vina pe altii. In primul rand pentru ca e foarte greu sa-i gasesti pe acesti altii. Apoi e si mai dificil sa le analizezi greseala si in ce masura aceasta a fost facilitata chiar de tine. Si, in sfarsit, trebuie sa-ti dai seama daca, mai atent fiind, puteai evita greseala celuilalt sau... „doamne-fereste“, daca-l puteai ajuta sa n-o comita. Si, de cele mai multe ori, iti dai seama ca trebuie, in cel mai fericit caz, sa impartasesti responsabilitatea greselii cu cel pe care, altfel construit fiind, l-ai fi blamat fara rezerve.
Ceea ce nu ne omoara ne intareste! Asta, daca invatam cate ceva din confruntarea noastra cu viata. Daca reusim sa intelegem mecanismele care duc la aparitia unei situatii din care noi iesim cei mai loviti. Daca suntem capabili sa ne iubim suficient de mult pentru a fi obiectivi, in primul rand cu noi si cu viata noastra.
